Vă ziceam la un moment dat că în dezvoltarea mea board gamerească am trecut prin multiple stadii în care m-a atras ba una, ba alta, dintre caracteristicile jocurilor de societate. Ba m-au atras jocurile „fără noroc”, ba m-au atras miniaturile, ba m-au atras cărțile frumos desenate, ba jocurile de petrecere care mă făceau să râd mai tare. Și am observat transformarea asta la foarte multă lume, dar am mai observat ceva. Că ce e cert în toată treaba e că un factor de love/hate, cum zic americanii, sunt zarurile.
În primă fază, evident că și eu am fost tot de partea urii față de cubul cu fețe numerotate. După un trecut măcinat de Monopoly, Enigma (varianta comunistă a Cluedo) sau Risk, nu cred că se aștepta cineva să mă atragă jocurile de dat cu zarul. Prima a fost uimirea: există jocuri fără dat cu zarul? Vreau să le încerc pe toate! Pe rând, Carcassonne, Puerto Rico sau Agricola m-au uimit cu designurile lor provocatoare și mai ales, fără zaruri.
