Prima impresie: Lost Temple

Vă povesteam zilele trecute despre cum am încercat în Ceainăria Tabiet 2 jocuri noi pentru grupul nostru. Primul a fost Timeline, o surpriză împachetată în simplitate și frumusețe, iar cel de-al doilea este Lost Temple, un alt joc de la Bruno Faidutti, creatorul Citadelelor.

Exploratorul american care, în ciuda aparențelor, nu abuzează copii indigeni

Lost Temple este un joc de familie de prin 2011, iar motivul pentru care am pomenit Citadele este că e foarte strâns legat de acest mult mai cunoscut joc al lui Fiadutti. Mai exact, Lost Temple este un soi de Citadele + Piticot, adică un joc cu roluri pentru 2-8 jucători care se luptă să ajungă primii la linia de sosire de pe tabla de joc.

Cum se joacă

Dacă sunteți familiarizați cu Citadele, Lost Temple o să fie un tărâm supercunoscut. La tura lui, fiecare jucător își alege unul dintre rolurile disponibile, începând cu jucătorul de pe ultimul loc din cursa către finiș. Nu toate rolurile din joc sunt disponibile în fiecare tură, ci un număr de roluri este lăsat deoparte cu fața în sus și un alt număr de roluri e lăsat deoparte cu fața în jos, în funcție de numărul de jucători.

După ce toată lumea și-a ales un rol, ele se rezolvă în ordine, fiecare fiind numerotate. Jucătorii primesc câte un cristal inițial care sunt necesare pentru a rezolva efectele unora dintre roluri. Rolurile sunt destul de diverse, unele implicând mișcare directă, altele mișcare către un anumit punct pe hartă, iar altele în locul unui jucător. Pe hartă, unele spații au jetoane cu diverse efecte, majoritatea pozitive, dar și destule care te afectează negativ (mută-te în spate, plătește un număr de cristale etc.).

Când s-au rezolvat toate rolurile alese, tura s-a terminat și va începe o alta cu selecția rolurilor începând de la noul (care poate fi același cu vechiul) ultim jucător. Jocul se termină, evident, când un jucător ajunge la final.

Ce mi-a plăcut

• E încă un joc cu roluri. Nu știu dacă e o reminiscență a copilăriei sau nu, dar îmi plac tare jocurile cu roluri și știu sigur că și majorității dintre voi. Deci da, un mare plus.

• Interacțiunea este la cuțite. Ca în Citadele, interacțiunile dintre roluri sunt savuroase, mai ales în privința rolurilor care atacă direct un alt rol (ca Șamanul sau Hoțul). Deseori te vei vedea nevoit să te ascunzi în spatele rolurilor „mai proaste” pentru a nu fi ținta atacatorilor direcți.

• E un joc care atrage privirile. Lost Temple arată haios și colorat, iar asta îl face atrăgător pentru mulți jucători, dar și pentru cei mai puțin cunoscători într-ale jocurilor de societate.

Ce nu mi-a plăcut

• E foarte haotic. Sigur că era de așteptat o doză mare de nebunie în rezultatele acestui joc. Dar când ești aproape de finiș și vine un jucător care pur și simplu face schimb între pionul tău și al lui (asta face Șamanul), îți cam vine să dai cu tabla de pământ.

• Așteptarea e mare. La fel ca la Citadele (deși mai puțin decât la acesta), timpul de așteptare după decizia unui jucător e prea mare deseori. Bine, asta se întâmplă mai ales la început, când rolurile sunt necunoscute, dar poate fi o problemă.

• Decizii strategice mai degrabă nesemnificative. Frumusețea Citadelelor era că îmbină frumos strategia light economică cu multă interacțiune la cuțite. Aici, strategia economică a dispărut complet în favoarea unui ritm mai alert care pe mine nu m-a mulțumit.

În concluzie, Lost Temple merită doar dacă vi se pare că Citadele este prea lent sau că necesită prea multă gândire la un moment dat. Adică mai ales dacă aveți de gând să îl jucați cu mai mult alcool la bord sau cu copii cunoscători de engleză (scuzați alăturarea de situații). M-am simțit bine jucându-l și nu i-aș zice nu data viitoare, dar aș încerca să-l conving pe cel care mi-l propune să jucăm Citadele, dacă vrea neapărat ceva cu roluri.