Vă ziceam la un moment dat că în dezvoltarea mea board gamerească am trecut prin multiple stadii în care m-a atras ba una, ba alta, dintre caracteristicile jocurilor de societate. Ba m-au atras jocurile „fără noroc”, ba m-au atras miniaturile, ba m-au atras cărțile frumos desenate, ba jocurile de petrecere care mă făceau să râd mai tare. Și am observat transformarea asta la foarte multă lume, dar am mai observat ceva. Că ce e cert în toată treaba e că un factor de love/hate, cum zic americanii, sunt zarurile.
În primă fază, evident că și eu am fost tot de partea urii față de cubul cu fețe numerotate. După un trecut măcinat de Monopoly, Enigma (varianta comunistă a Cluedo) sau Risk, nu cred că se aștepta cineva să mă atragă jocurile de dat cu zarul. Prima a fost uimirea: există jocuri fără dat cu zarul? Vreau să le încerc pe toate! Pe rând, Carcassonne, Puerto Rico sau Agricola m-au uimit cu designurile lor provocatoare și mai ales, fără zaruri.
Dar, în timp, ceva s-a schimbat. Era frumos să ai totul în față, să faci calcule și să iasă câștigător cel mai bun strateg, dar parcă era și nițel plictisitor. Dacă nu găsești oameni care să fie suficient de implicați, atenți și la fel de experimentați ca ceilalți, jocurile euro suferă. Și nu știu cum sunteți voi, dar eu nu joc doar pentru câștig. Decât să câștig o partidă dezechilibrată, prefer o partidă echilibrată pe care să o pierd, dar care m-a provocat intelectual.
Și așa am ajuns la jocurile cu ceva noroc în ele. Și am ajuns să mă întorc în acest fel la bătrânul zar. Pe care l-am reevaluat, dându-mi seama că e doar o chestiune de context. E clar, zarurile înseamnă pentru mulți dintre noi jocuri fără minte de tipul Piticot în care dai cu zarul și te miști, sperând să ajungi primul la final fără a te baza pe aptitudinile tale, ci doar pe hazard. Sau jocuri de noroc, privite negativ, ca un drum al pierzaniei, în societatea noastră.
Eu zic că zarul mai merită o șansă. În contextul potrivit, în jocurile de societate, zarul creează momente de suspans, provoacă dezamăgire sau bucurie și ne face să ne simțim animați. De ce credeți că jucam Piticot când eram mici? Pentru că ne crea emoție, un lucru de care jocurile de societate au deseori nevoie. Așa că atunci când vreți să dați deoparte un joc doar pentru că are zaruri, mai gândiți-vă o dată, pentru că e posibil să pierdeți un joc cu foarte mult „suflet”.
Spor la joacă!
Dar, în timp, ceva s-a schimbat. Era frumos să ai totul în față, să faci calcule și să iasă câștigător cel mai bun strateg, dar parcă era și nițel plictisitor. Dacă nu găsești oameni care să fie suficient de implicați, atenți și la fel de experimentați ca ceilalți, jocurile euro suferă. Și nu știu cum sunteți voi, dar eu nu joc doar pentru câștig. Decât să câștig o partidă dezechilibrată, prefer o partidă echilibrată pe care să o pierd, dar care m-a provocat intelectual.
Și așa am ajuns la jocurile cu ceva noroc în ele. Și am ajuns să mă întorc în acest fel la bătrânul zar. Pe care l-am reevaluat, dându-mi seama că e doar o chestiune de context. E clar, zarurile înseamnă pentru mulți dintre noi jocuri fără minte de tipul Piticot în care dai cu zarul și te miști, sperând să ajungi primul la final fără a te baza pe aptitudinile tale, ci doar pe hazard. Sau jocuri de noroc, privite negativ, ca un drum al pierzaniei, în societatea noastră.
Eu zic că zarul mai merită o șansă. În contextul potrivit, în jocurile de societate, zarul creează momente de suspans, provoacă dezamăgire sau bucurie și ne face să ne simțim animați. De ce credeți că jucam Piticot când eram mici? Pentru că ne crea emoție, un lucru de care jocurile de societate au deseori nevoie. Așa că atunci când vreți să dați deoparte un joc doar pentru că are zaruri, mai gândiți-vă o dată, pentru că e posibil să pierdeți un joc cu foarte mult „suflet”.
Spor la joacă!
eu cred ca jucam piticot ca nu aveam ceva mai bun :D
RăspundețiȘtergerePăi, și era musai să te joci cu cartoanele? :)
RăspundețiȘtergeremusai, musai, ca am avut de mic o tragere spre partea asta :P
RăspundețiȘtergere